Aveam planuri
pentru intreg weekend-ul
(petreceri si jocuri de fotbal cu prietenii), astfel incat am
ridicat din umeri si mi-am vazut de drumul meu.
Mergand, am vazut o ceata de vlajgani
alergand spre el. Au fugit spre el, i-au lovit maldarul de carti
si l-au imbrancit, iar el a cazut in noroi. I-au sarit ochelarii
pe care i-am vazut aterizand in iarba la cativa metri mai departe
de el. A privit in sus si atunci am vazut acea tristete teribila
din ochii sai.
Mi s-a facut mila. M-am indreptat
rapid spre el si in timp ce bajbaia dupa ochelari i-am vazut
o lacrima alunecandu-i din ochi. Inmanandu-i ochelarii i-am
spus : "Indivizii aceia sunt niste nenorociti. Ar trebui
sa-si vada de-ale lor." M-a privit si mi-a spus "Multumesc."
Avea un zambet mare pe fata. Era unul
din acele zambete care arata o recunostinta reala.
L-am ajutat sa-si adune cartile si l-am intrebat unde
locuieste. S-a dovedit ca locuia langa mine, asa ca l-am intrebat
cum de nu l-am mai vazut niciodata.
Mi-a spus ca a urmat o scoala particulara pana acum.
Nu ma mai imprietenisem cu nimeni care sa fi urmat o scoala particulara. Am vorbit tot
drumul spre casa in timp ce l-am ajutat sa care o parte din
carti. S-a dovedit a fi un tip tare de treaba. L-am intrebat
daca ar dori sa joace fotbal cu mine si prietenii mei. A raspuns
afirmativ. Am fost alaturi tot weekend-ul si pe masura ce-l
cunosteam mai bine imi placea tot mai mult. Prietenii mei simteau
la fel.
A venit si ziua de luni si l-am
vazut pe Kyle carandu-si din nou maldarul de carti. L-am oprit
si i-am spus : "Baiete, ai sa-ti faci niste muschi grozavi
daca le tot cari zilnic !" A ras doar si mi-a dat jumatate
din ele.
In cei patru ani care au urmat
Kyle si cu mine am devenit prieteni buni. Cand eram in ultimul
an am inceput sa ne gandim la facultate. Kyle s-a decis sa mearga
la Georgetown, iar eu la Duke. Stiam ca vom ramane mereu prieteni
si ca distanta nu va fi o problema. El urma sa fie un doctor
iar eu un sportiv.
Kyle era oratorul clasei. Il tachinam mereu ca este
un tocilar. Trebuia sa pregateasca un discurs pentru absolvire.
Eram foarte fericit ca nu eram eu acela care trebuia
sa ma ridic si sa vorbesc in fata tuturor.
In ziua absolvirii l-am vazut pe
Kyle. Arata grozav. Era unul din acei tipi care s-au regasit cu
adevarat pe sine in timpul liceului. Se maturizase si chiar ii
statea bine cu ochelari. Avea mai multe intalniri decat mine si
toate fetele il placeau. Cateodata deveneam chiar gelos. Azi
era una din acele zile.
Am vazut ca era emotionat in legautra cu discursul
sau. Asa ca l-am tras mai in spate si i-am spus: "Hei,
domnule, vei fi minunat !" El s-a uitat la mine cu una
din acele priviri recunoscatoare si a zambit. "Multumesc,"
a spus.
Cand trebuia sa intervina si-a dres glasul si a inceput.
"Momentul absolvirii este unul in care multumesti tuturor
celor care te-au ajutat in toti acesti patru ani: parinti,
profesori, frati, antrenori ... dar mai ales prietenilor.
Vreau sa va spun ca a fi prietenul
cuiva este cel mai frumos dar pe care il poti oferi. Va voi
spune o poveste. "
Mi-am privit prietenul necrezand
ca istoriseste povestea primei zile in care ne-am intalnit.
A marturisit ca planuise sa se sinucida
in acel weekend. A povestit cum si-a curatat vestiarul pentru ca
mama lui sa nu trebuiasca s-o faca mai tarziu si cum isi cara
toate lucrurile acasa. M-a privit adanc si mi-a zambit scurt.
"Din fericire, am fost salvat. Prietenul meu m-a salvat
de la acest gest teribil."
Multimea asculta cu respiratia
taiata cum acest tanar popular isi povestea momentul sau de
slabiciune. I-am vazut pe mama si pe tatal sau care ma priveau
cu acelasi zambet recunoscator. Pana in acel moment nu realizasem
profunzimea sa.
Nu subestimati niciodata puterea actiunilor
dumneavoastra. Cu totii avem un impact asupra celorlalte persoane.
Cu un gest mic putem schimba viata cuiva. Nu exista inceput
sau sfarist pentru aceasta. Ieri este istorie. Maine e un
mister. Azi este un cadou.
