O mica fetita mergea pe acelasi vechi si obosit drum pe care il strabatea zilnic inspre scoala si inapoi.

        Desi in acea dimineata vremea se aratase extrem de neprietenoasa ea si-a urmat obisnuita cale spre scoala, urmand acelasi vechi si obosit drum, care de atata vreme petrecuta impreuna ii devenise prieten si ii cuprindea cu grija si bucurie pasii ei micuti.

        Pe masura ce orele treceau cerul s-a umplut de nori amenintatori care s-au pornit sa arunce galeti de ploaie rece si sulite taioase de fulgere orbitoare pentru a-i inspaimanta pe trecatori.

        Mama micutei fetite a inceput sa se ingrijoreze gandindu-se ca fetita ei cea mica va fi infricosata de aceasta vreme cainoasa in timp ce se va intoarce de la scoala. Iar sufletul mamei se mai strangea si de teama rece ca nu cumva un fulger sa-i faca rau fetitei.

        Sulite stralucitoare si taioase se incrucisau pe cer ca intr-un duel salbatic pe viata si pe moarte, facand sa se scurga mii de stropi reci de durere cereasca.

        Plina de grija, mama pleca precipitata cu gandul sa strabata in sens invers drumul copilei si sa o afle inainte ca aceasta ingrozitoare furtuna sa o inspaimante sau sa ii faca rau.

        Si, in scurt timp, inima de mama isi zari copila de la distanta. Micuta venea agale si singura prin ploaie. Sufletul mamei se stranse: "Cat de micuta este... si cat de speriata probabil ca e... !" Si mama isi grabi si mai mult pasii :"Inca putin si voi fi alaturi de ea." Insa doar dupa cativa alti pasi in fuga mama se opri. Vazuse ceva . Vazuse chipul fragilei micute. Sub lumina clara a fulgerelor, fetisoara ei mica si draguta era total linistita si senina. Ba din contra, ori de cate ori un fulger cutremurator sfasia vazduhul, micuta se oprea, privea in sus si oferea cel mai inocent si mai frumos zambet din cate exista.

        In cele din urma mama, ajunsa langa ea, o imbratisa cu dragoste si o intreba : "Ce faci, iubire ?". Iar copila ii raspunse candid : "Zambesc. Doamne-Doamne imi face o gramada de poze."