Din fericire, am cedat cand fiul meu, Dennis, a adus acasa cand a implinit 16 ani un catel. L-a numit Michelob si la scurta vreme toata lumea il striga Mickey.

 

        Cinci ani mai tarziu, cand Dennis avea 21 de ani iar sora sa Peggy 19 ani, o mare suferinta s-a abatut asupra familiei noastre: au murit amandoi intr-un accident de masina. Sotul meu - Joe, unicul copil care imi ramasese - Annie si eu am fost lasati in grija iubitorului Mickey. Acest animal pretios a fost sprijinul vindecator al familiei noastre. Nu stiu cum ar putea vreodata cineva sa-i multumeasca unei asemenea fiinte care te sprijina cu dragoste si daruire.

 

        Ii multumim pentru ca a stat langa noi, privindu-ne cu acei ochi mari caprui care spuneau "imi pasa", facand tot felul de lucruri care ne faceau sa radem, scotandu-ne la aer sa ne mai dezmortim de cateva ori pe zi, limbarindu-ne lacrimile, rostogolindu-se pe canapea sau in pat cu noi. Ne scotea din pat dimineata, insotindu-ne la frigider, pe drumul spre usa din spate, plimbandu-se usor in jurul nostru in timp ce ne asculta suferintele, lasandu-ne sa ne revarsam durerea din suflet, fara a spune vreodata cuiva secretele noastre. Nici o suma nu ar putea rasplati acest caine pentru terapia sa blanda si plina de compasiune.

 

        A fost corupt de trei tineri care si-au dezgolit sufletele in fata sa si era umbra lor constanta. Jucand frisbees cu Dennis, cocand prajituri cu Peggy, fiind necajit de Annie, el prietenea cu fiecare in feluri diferite fiind balanta urcusurilor si coborasurilor copilariei lor.

 

        Viata ar fi fost minunata daca Dennis si Peggy nu ar fi plecat brusc pentru totdeauna, iar Annie nu ar fi trebuit sa ne paraseasca pentru primul ei an de colegiu.

 

        In acele momente, Mickey mergea cercetand din camera in camera, incercand sa-si inchipuie unde era fiecare si de ce era atata liniste. Sau poate ca stia ca are o responsabilitate mare pe umerii sai: sa ne determine sa mergem inainte si sa simtim din nou ca traim.

 

        Mai tarziu, in gara, a sarit pe geamul masinii pentru a-i ura lui Annie bun venit de la colegiu. Acea primire extraordinara a facut mult pentru sufletul ei. Acasa, a urcat scarile cu ea, a ajutat-o sa isi despacheteze bagajele, tragand afara orice i se parea interesant. A ajutat la "umplerea" dormitorului pe care Annie il impartea cu Peggy, asigurandu-se ca Annie nu simte singuratatea de a fi singurul copil.

 

        Noaptea se strecura sub patura lui Annie si uneori isi intindea toate cele patru laboante, inghesuind-o sau impingand-o jos din pat, moment in care ii auzeam luptandu-se pnetru suprematia asupra teritoriului .

 

        Cand Annie nu era in jur, sarea pe pat, facandu-si loc intre noi si incepea sa sforaie pe patura electrica care ii placea atat de mult. Nu ne puteam trezi fara sa zambim macar un pic, chiar si atunci cand imaginile lui Peggy si Dennis ne bantuiau sufletele. Ingrijirea sa, mangaierea urechilor sale catifelate, scarpinatul sau ne dadeau aceasta pace interioara.

 

        Spuneam cu totii ca are cea mai rapida limba din est. Ore de pregatire culinara puteau fi devastate si de aceea trebuiau bine pazite.

 

        Tinandu-ne ocupati, ne ingrijea in zilele negre si ne facea sa-i acordam toata atentia, ingrijindu-l.

 

        Cand avea trei ani a facut epilepsie. Pentru a-i preveni crizele viitoare trebuia sa ia medicamente zilnic, asa ca ne asiguram ca ia pilulele pe care i le dadeam in fiecare dimineata. Le inghitea cu sarg, parca stiind ca ii sunt de folos.

 

        Ori de cate ori eram bolnavi si stateam in pat, se catara langa noi si nu ne mai parasea. Intotdeauna ne-a facut sa ne simtim mai bine. De aceea ii spuneam "sora sefa".

 

        Statea in fata usii in fiecare zi asteptandu-ne sa ne intoarcem de la munca. Puteam sa potrivim ceasul dupa el.

 

        Chiar si cand plecam in excursii, el stia exact timpul reintoarcerii noastre si ne astepta sa ne intampine chiar in fata usii.

 

        Nu puteam sa deschidem frigiderul fara ca el sa fie acolo, langa noi, aparand de nicaieri. Cand gateam se aseza la picioarele mele. Cand calcam se incolacea in jurul mesei de calcat, Cand spalam, uraca si cobora scarile de la spalator odata cu mine, cand despachetam cumparaturile isi afunda capul in sacose si de multe ori mergea bezmetic prin bucatarie cu sacosa de hartie pe cap. Ori de cate ori ma simteam trista, figura lui ma facea sa mai uit de necazuri si sa zambesc.

 

        Toate trei generatiile de copii pe care ii invatasem in ultimii 15 ani il stiau si il iubeau pe Mickey si ar fi putut sa scrie enorm despre el. Stiau ca daca nu isi faceau temele trebuia sa ii spun lui Mickey si nici unul nu vroia sa-l supere. A fost o legenda in scoala mea si era iubit si mai mult de vreme ce fiecare stia ca de ziua lui Mickey nu se dau teme.

 

        Mergand plina de incredere alaturi de el zilnic, priveam spre cer si sopteam plina de recunostinta catre fiul meu: "Multumesc pentru Mickey. Imi bucura sufletul !"

 

        Dar, pe masura ce Mickey se apropia de varsta de 14 ani, putin mai lent, mai rigid, mai neputincios atunci cand vroia sa sara pe pat sau canapea, dar la fel de iubaret si cu aceeasi mutrita blanda, sotul meu si eu am inceput sa ne intrebam ce ne vom face daca i se intampla ceva lui Mickey. Ar trebui sa ne luam un alt catel ? Ar trebui sa o facem inainte ca Mickey sa plece spre Dennis Si Peggy sau ar trebui sa asteptam ?

 

        Inainte de a ajunge sa luam o decizie a sunat telefonul si o verisoara a inceput sa ne implore sa luam un catel de doi ani minunat, un catel fara de stapan pentru care ea doreste sa gaseasca o casa primitoare. In acel moment l-am intrebat pe sotul meu: "Crezi ca Dumnezeu vorbeste cu noi ?" Patru zile mai tarziu Max se alatura familiei noastre si il intinerea pe "fratele" sau , Mickey. Deveniti prieteni instantaneu, le placea sa se fugareasca in jurul mesei, sa isi afunde impreuna boturile in castronul de mancare spatios, sufland unul in urechile celuilalt, sa stea amandoi la soare sau sa mearga impreuna pe bancheta din spate a masinii.

 

        A fost un an si jumatate minunat pana cand dragul nostru Mickey ne-a parasit. Plini de lacrimi, ne-am luat ramas bun de la tandrul, iubitorul nostru ingrijitor de 15 ani si jumatate, care a plecat chiar cu trei saptamani inainte de a zecea comemorare a iubitilor nostri Peggy si Dennis.

 

Ramas bun Mickey ! Te vom iubi mereu !